3
Mă întrebam, zilele trecute, încercând să identific o temă pentru blog, la ce îmi trebuie mie un blog. Am avut unul, l-am închis pentru că mi s-a părut că nu-l fac deloc bine, de ce să reiau o activitate care-mi mănâncă timp şi destui nervi, dată fiind incapacitatea mea de a sta departe de toate elucubraţiile unor imbecili? De ce simt atât de acut nevoia de a transmite tot felul de chestii, unele dintre ele chiar idioate. Am oare vreun complex? Sau nu doar unul? Ar trebui să merg la doctor? Ce-i cu dorinţa asta a mea de a schimba lucrurile, mentalităţile sau chiar comportamentele unora, înainte de a mă schimba pe mine?! Hm!
M-am uitat în ultimele zile pe sute de bloguri şi mă frământă o singură chestie: pot să reuşesc să mă ridic desupra balastului prezent în cele mai multe dintre bloguri? Pot să stau departe de harţe ieftine, de banalităţi, de superficialitate? Nu am găsit încă un răspuns, de aceea poate că blogul ăsta va fi, până voi găsi acel răspuns, superficial, prost, ofensator la adresa unora şi implicat în tot felul de cauze ieftine, care, privite la rece, nu merită osteneala.
Am urmărit de curând filmul “Untraceable”, unde un copil cretin omora oameni folosind internetul. Omul avea un site, killwithme.com, iar viaţa victimelor sale depindea de numărul de vizitatori. Cu cât intrau mai mulţi vizitatori pe site, cu atât victimei îi era grăbit sfârşitul. Interesantă temă de reflecţie.
Pentru că acest blog nu consumă decât atât cât vreau eu din timpul meu, nu mă voi concentra (deşi pare o prostie, adică unii ar putea spune “păi, ţine-ţi dracului, acasă, un jurnal şi lasă-ne în pace!”) pe atragerea de vizitatori, deşi e frustrant să vezi că un tembel care are cu două clase mai mult decât trenul atrage mai mulţi consumatori. Dar asta-i frumuseţea internetului…
Comentarii