4
Aseară, i-am tăiat moţul finului meu, Paulică Bădăceanu. Pentru că ăsta mic are, la fel ca şi fiul meu, o pasiune pentru fotbal, taică-su i-a comandat un tort în formă
de teren de fotbal, pe care l-a ornat corespunzător, cu figurinele pe care le vedeţi în imagine. Poarta aceea, pe care o vedeţi pe fundal, mi-a trezit amintiri proustiene.
Să fi avut vreo zece-doisprezece ani când, nemulţumit de dimensiunile şi calitatea cartonului din jocul “fotbal de masă”, unde era mereu un calvar să treci mingea de centrul terenului, avându-l complice pe taică-miu, am luat un raft mare din şifonier, pe care l-am transformat în teren de fotbal. Am vopsit suprafaţa de joc cu vopsea verde, marginea terenului cu un căcăniu care se dorea a fi zgură, iar cu alb am trasat, cu migală, tuşele terenului. După ce “iarba” s-a uscat, am trecut la confecţionarea porţilor. două cuie de zece erau barele laterale, iar o sârmă de oţel, bine întinsă, juca rol de transversală. Apoi, plasa, care era sprijinită pe un cadru semirotund, tot din sârmă, am confecţionat-o dintr-o pereche de ciorapi fini, de-ai mamei, pentru care ştiu că mi-am şi luat o ceartă serioasă. Fac o paranteză şi spun că poarta asta a luat de-a lungul timpului forme diferite. O făceam cum vedeam la televizor. Câteodată plasa era dusă mult în spate, cum erau porţile în Ghencea, odată, alteori adoptam modelul sudamerican şi puneam plasa destul de aproape de linia porţii, pentru ca mingea s-o scuture serios. Cea mai reuşită poartă am avut-o atunci când am pus mâna pe o pereche de ciorapi de plasă de-ai mamei, după care am stat destul să se rupă. Mi-amintesc că scotoceam în coşul de rufe şi cercetam ciorapii, aşteptând să-i spun mamei că nu mai sunt buni. Erau perfecţi, pentru că aveau ochiurile mici, iar mingea nu trecea prin ele.
Mă jucam cu cei doi veri ai mei cu care împărtăşeam pasiunea nebună pentru fotbal: Radu Baicu şi frate-su, Sandi. Împreună am făcut placa aceea melaminată să arate ca un adevărat stadion. Imediat după 1990, am simţit dulcele gust al libertăţii. Cele mai importante chestii pe care ni le adusese nouă Revoluţia erau cartuşele de ţigări şi un casetofon dublu, “Internaţional”. Tăiat corespunzător, cartonul cartuşelor de ţigări se tranforma în reclame – atunci erau permise reclamele la ţigări 
-, pe care le puneam pe marginea terenului. Astfel, aveam de câştigat pentru că nu mai alergam pe sub pat după mingea şutată prea tare de Coraş sau de Hagi şi ne puteam bucura de reclamele la Assos, Bastos, Kent, L&M, Chesterfield, ţigările la modă atunci. Iar asta nu era tot. Dintr-un carton mai gros, am muncit vreo câteva zile să facem nişte tribune după modelul englezesc. Pe gradene (nu văzusem tribune cu scaune) luau loc jucătorii pe care nu-i foloseam, dar şi soldăţeii şi “indienii” pe care îi obligam să se uite la fotbal, deşi ei aveau săbiile scoase. Ajunsesem să avem zeci de echipe, neexistând pe piaţă culoare de jucător de fotbal de masă pe care să nu o avem.
Dar fotbalul de masă nu se juca aşa, la întâmplare, la noi. Aveam fişe cu toate echipele, ştiam jucătorii pe dinafară. Şi ştiam întotdeauna cine se află la minge. N-o să vă vină să credeţi cum procedam! Foloseam un perforator pentru a obţine acele resturi de hârtie, rotunde, pe care le lipeam pe nasturele care era jucătorul. Cei care au jucat ştiu cum arăta un jucător. Deasupra, era scobit un pic, pentru a se putea dicta henţ dacă rămânea minea pe el. Lipeam acele hârtiuţe cu aracet după ce scriam pe ele numărul jucătorului. Cum eram trei, cel care stătea pe margine nu putea să spargă seminţe şi să se uite la meci. Astfel, el era comentatorul meciului. Avea foile cu echipele şi îl imita într-o zi pe Ţopescu, în altă zi pe Ilie Dobre şi aşa mai departe. Comentariile le înregistram pe casetofon şi le ascultam apoi, rememorând fazele importante ale partidei. Era fabulos!
Acum, mă scuzaţi, l-am chemat pe Radu la mine în birou să încingem un FIFA 08, care trezeşte în noi aceleaşi pasiuni nebune. De fapt, am ajuns unde am visat.
Comentarii