altPHel

“Cel mai mare infractor în viaţă din România”, aşa cum îl numea Gabriel Liiceanu în al său “Apel către lichele”, a cărei a treia ediţie am recitit-o zilele astea, ar putea deveni senator de Prahova. Nu mă miră deloc propunerea venită din partea cârpei Marian Săniuţă, un tip căruia Iliescu pare să-i fi aplicat o ireversibilă spălare a creierului.

Politic, Săniuţă face o mişcare excelentă. Încearcă să-şi uşureze munca (şi aşa nu-i place lui foarte mult să muncească) pentru campania care urmează, prin aducerea celui mai simpatizat om din PSD (mi se ridică părul pe şira spinării când mă gândesc la simpatia de care încă se bucură Iliescu), la Prahova. Astfel, chiar dacă sacrifică un colegiu de senator, Săniuţă câştigă la scorul obţinut de partid, o condiţie obligatorie – da, votul ăsta uninominal votat la noi e o aberaţie – pentru ca preşedintele PSD Prahova şi oamenii săi să fie siguri că vor mai petrece patru ani în Parlament. Apoi, îşi asigură un aliat de nădejde în lupta cu Emil Calotă, ceea ce nu e deloc de neglijat.

Istoric, Săniuţă nu face decât să confirme că nu este nici o deosebire între el şi un torţionar nenorocit de pe vremea comunismului. Cred că, dacă ar fi fost sluga criminalului de Iliescu în 1990, Săniuţă le-ar fi ordonat minerilor să omoare de câteva ori mai mulţi oameni, să se înveţe minte nenorociţii ce înseamnă să conteşti ordinea stabilită de securitate în ţara asta confiscată de aceiaşi comunişti. Ion Iliescu este idolul lui Marian Săniuţă. Este omul pentru care Săniuţă ar face orice. Făcând o paranteză, sigur că cei afectaţi definitiv de uitare par acum nişte oameni sănătoşi la minte, în comparaţie cu mine şi cu cei care sunt de acord că Iliescu este cel mai rău lucru care i se putea întâmpla ţării ăsteia după 1990. Cum să idolatrizezi un criminal? Cum să te mândreşti cu asta? Dincolo de lipsa de viziune politică, Săniuţă nu poate beneficia de circumstanţe atenuante, pentru că nu ştie adevărul istoric. E la fel ca atunci când treci pe roşu: nu-i poţi spune poliţistului că nu ai ştiut că nu aveai voie să traversezi.

Săniuţă îşi va încheia cariera politică exclusiv pe greşelile pe care le face. Asta ar fi singura veste bună. Alianţa cu Daniel Savu, scandalul cu Emil Calotă, neasumat, ci dirijat prin asmuţirea căţeilor din partid împotriva fostului primar, răzgândelile sale, menţinerea unei stări tensionate în partid şi încercările de a conduce dictatorial, înconjurat de nişte oameni cu mari probleme de legalitate şi moralitate – Marin Constantin şi Mihail Sireţeanu sunt doar doi dintre ei, alături de care cresc acum alţii, mai tineri – îi vor eroda definitiv şi rapid imaginea lui Săniuţă. De fapt, asta e Marian Săniuţă, o imagine care nu are nici o legătură cu realitatea. Un produs perfect al unui strâmb marketing politic. În realitate, Săniuţă e cel pe care l-am descris mai sus: lipsit de viziune, de curaj, de bărbăţie, fără conştiinţă, fără principii (dintr-alea sănătoase, pentru că principii poate spune orice dobitoc că are), interpretând istoria folosindu-se de repere false (ascultaţi-l pe Săniuţă vorbind despre falansterul de la Scăieni şi vă veţi distra de minune). Ce bine că Iliescu are lângă el un astfel de om acum şi că nu l-a avut în 1990!