altPHel

Din toate direcţiile, zboară cu acuzaţii. Fondate, nefondate, nu contează. Problema cu noi este că nu contează aproape deloc dacă aceste acuzaţii sunt sau nu adevărate, ci cine le face. întrebat de o domnişoară ceva despre fotbal, Hagi a răspuns, pe vremea când era selecţionerul echipei naţionale de fotbal: “Dar tu unde ai jucat fotbal?”. Legitimitatea celui care adresează o întrebare, o acuză sau face o nevinovată constatare ne interesează mult mai mult decât ceea ce spune respectivul. îţi dă posibilitatea să ieşi din dificultate. “Ăla vorbeşte, domnule, care e un prost!” e genul de reacţie care te scuteşte pe moment de un răspuns, care te ajută să ocoleşti o situaţie dificilă. E o boală de care nu cred că putem scăpa curând. Eu, de pildă, am spus zilele trecute la radio că un tip care a fost cercetat de poliţie şi amendat pentru consum de droguri a pornit o licitaţie pe blogul personal, miza fiind o fotografie cu mine, vorbind la telefon în timp ce conduceam. Nu a contat deci acuzaţia ăstuia (fondată de altfel, dat fiind că ţin telefonul la ureche de când mă urc în maşină şi până cobor), ci faptul că cel care o făcea comisese infracţiuni mult mai grave. Când vine vorba de relaţiile dintre politicieni şi jurnalişti, “cine” ar trebui să nu mai conteze. Cu toate astea, reacţii precum “e, lăsaţi că ştim noi cine se află în spatele dumneavoastră” sunt tipice pentru politicienii care nu ştiu cum să nu răspundă la întrebările incomode. Noi, românii, suntem tot timpul cu arma la picior, numai că arma noastră e o oală plină cu rahat. Suntem întotdeauna pregătiţi s-o luăm de-o toartă şi s-o deşertăm pe cel care ne supără. Cine se mai uită apoi în gura unui om plin de rahat?

In discuţiile dintre jurnalişti, “cine” e cel mai important. La Bucureşti, Realitatea şi Antena 3 se bat folosindu-l doar pe “cine”, aproape niciodată pe “ce”. Badea dă în oamenii lui Vântu, indiferent de ce au spus aceştia. Orice ar spune şi ar face, ăia sunt tâmpiţi, pentru că sunt ai lui Vântu. Dar Badea e al lui Voiculescu, chestiune amintită de partea adversă, ceva mai rar, e-adevărat. Şi, uite-aşa, Voiculescu şi Vântu, oameni care vor audienţă pentru aceleaşi scopuri pe care deja televiziunile lor nu mai încearcă să le ascundă, se caftesc pe micul ecran, “ce-ul” fiind dat la o parte total.
La Ploieşti, publicaţia asta e privită de patru ani chiorâş de jurnalişti, care nu înţeleg ce-i aia să te iei de greşelile din presă. Cei care au apărut prin pagina a şaptea ştiu despre ce vorbesc. Bine pentru încondeiaţii lui Mateucă e că ei ştiu “cine”. O bună bucată de timp nu au ştiut exact cine, iar asta a atras asupra mea toată ura colegilor. E ziarul lui Pătraru, un nemernic! După ce Mateucă a ridicat mâna vinovat, paradoxal, neliniştea a dispărut aproape total. Da, bă, ne ia unul la refec, în altPHel, “un expirat”. Identificarea autorului rezolvă automat problema, iar autorii greşelilor comentate de colegul nostru nu se mai agită deloc, adică nici măcar nu se sinchisesc să mai arunce o privire pe voma jurnalistică pe care o predau zi de zi.
Ce ne facem însă când “cine” nu mai apare în ecuaţie? La naiba, ce mai spunem? Cum ne mai apărăm în faţa unui adversar invizibil? Ok, îi spunem că e bou/vacă, e prost/proastă şi ce ne mai vine prin minte. în blogosfera ploieşteană, animată de tot felul de răutăţi ieftine (recunosc, mă număr printre alimentatorii bolnavi ai acestor răutăţi), au apărut două bloguri care tratează în special problema presei locale. “Ploieştean” şi “Jurnalista vertebrată” sunt cele două personaje care nu-i lasă să doarmă pe jurnalişti. Mă distrează copios reacţiile infantile ale celor despre care doi oameni îşi exprimă păreri personale pe blogurile la fel de personale. Dacă “Jurnalista” pare că a obosit, anunţând zilele trecute că se gândeşte să închidă blogul (aplauze, ovaţii, din tribune), “Ploieştean” rămâne pe poziţii. Vorbim atât despre democraţie şi nu suntem în stare să acceptăm critici de la nimeni. Am fost anunţat zilele trecute că “Ploieştean” s-a luat şi de mine pe blog. Am intrat, am citit, am fost sau nu de acord cu ce-a scris omul acolo şi am ieşit. Voi ţine sau nu cont de ce a scris, e alegerea mea. Mă interesează cine e sau mă interesează ce anume l-a deranjat la mine? Clienţii fideli ai celor două bloguri vor să ştie cine sunt cei doi, pentru a le putea turna în cap oala cu rahat. Refuzând să-şi analizeze greşelile şi să încerce să nu le mai repete, să fie mai buni, jurnaliştii criticaţi sunt preocupaţi să pună la îndoială legitimitatea acuzatorilor. La fel se întâmplă şi în politică, de unde a şi fost transmis acest gen de comportament. Acolo, pentru că nu poţi sta pe “invisible”, rahatul, de multe ori aruncat în ventilator, i-a atins pe toţi. De-aia politica românească e troacă, mocirlă etc.
Din fericire, în lumea 2.0, cea în care trăim acum, contează din ce în ce mai puţin “cine”, “ce” câştigând treptat teren. Cine nu se aliniază moare! Deşi am făcut atâtea referiri la spaţiul virtual, avem de-a face cu un alt fel de selecţie naturală.