Teama ne ține captivi

Mă gândeam… scoți comunismul din țară, dar cum naiba îl scoți din oameni.
Am văzut că au fost formulate 50 de plângeri împotriva medicului Burnei.
Acum, rapid, în câteva zile, procurorii cică au strâns deja probe pentru o parte dintre ele, iar 16 reclamanți au fost audiați la parchet.

Și nu poți să nu întrebi! Unde au fost acești oameni până acum? Unde au fost toți colegii lui Burnei în acest timp? Unde au fost cadrele medicale care au început să vorbească?
Și pentru noi, ca societate: de ce naiba tăcem, fraților? De ce am tăcut 25 de ani, după comunism? De ce am continat să băgăm mizeria sub preș în ideea că n-o să mai pută?
Care e amenințarea? Că ne pierdem locul de muncă?
Da, însă obediența nu-ți garantează că îl vei avea, din moment ce șeful e un dement care acționează discreționar, după cum i s-a sculat nodul la cravată în ziua respectivă.

Până la urmă, dacă te uiți atent, vezi că mult rău ne provoacă propria teamă, propria lașitate. Teama care ne ține captivi – teama că: bă, dacă vorbesc, va fi și mai nasol. Așa măcar e nasol, dar nu risc să fie mai nasol.

Așa s-a întâmplat și la DNA… cu toți acei procurori care n-au făcut dosare atâția ani pentru că știau că vor fi dați afară…
Așa s-a întâmplat cu denunțătorii… care n-au denunțat nimic 25 de ani, pentru că știau că nu-i ascultă nimeni.
Așa s-a întâmplat cu subalternii lui Gabi Oprea: când el a căzut, au apărut mulți care spuneau ce nasol a fost omul. Dar până atunci, nimic: complici!

Și așa suntem toți. Nu știu, naiba, poate că trebuie să ne ducem pe copcă și noi, poate că de la copiii noștri încolo încep curajul și forța asta de a ieși în față și de-a spune.
Și, poate, n-ar strica mai multă solidaritate când cineva are curajul de-a spune cum stau lucrurile.

Adaugă un comentariu